logo
Liviu Florescu

Esti aici pentru ca...

Iti place sa citesti, banuiesc. Mie sa scriu, imi pare bine de cunostinta. Articolele sunt despre business si marketing sau alte chestiuni serioase, introspectii pe diferite subiecte, uneori la nervi imi vars frustrarile si astfel blogul imi devine psiholog iar cand sunt impresionat de un film bun ti-l recomand rapid aici. Tu alege-ti ce doresti.
Liviu Florescu / Cultura  / Paris

Paris

M-am oprit la Tertempion la un cappuccino amestecat cu mirosul istoriei cazut de pe cladirea de cateva sute de ani, ce adapostea frumoasa terasa, care ma ajuta sa-mi imaginez atmosfera interbelicul de aici. Dar alt simt imi e atacat brutal – auzul, lovit gratis de formatii de camera iesite in strada si de artistii impresionanti, ce-ti puneau ochii-n creion cu un nimb numai bun de laudat in tara de provenienta.

Putea sa fie si semnat de Man Ray, nu distingeai diferenta pentru ca ii lipsea patina timpului doar cu vorbele, rezultatul era similar. Ma contrazic cu un porumbel ce ma injura in frantuzeste zicandu-mi ca el a fost aici inainte si zice s-o sterg. I-am zis si lui ce i-am zis fratelui sau de pe Sena, ca daca-i sterg una-l il trimit la baza dealului, la romanii cu alba neagra de la care sa invete smecherie pe hartie. Glumeam cu el..

montmatre

Nu mai stiu cum am ajuns aici

M-am pierdut cum o fac mereu, la propriu, pe stradute construite pentru alt scop decat cel pe care mi-l ‘fur’ eu, acela de atractie catre necunoscutul finalului lor,  asa cum au fost cele din Motmarte, ademenit de cateva prostituate pe care le-am refuzat cu acelasi zambet ‘inocent’ primit de la ele. Eram atent la strazi in urcus, scultpuri ascunse cu iz de mandrie a’la’ Napoleon, boulangerii si miros de ciocolata calda din creperii unde mergi sa intrebi daca mai au clatite si mereu ti se zice un NU hotarat cu zambetul pe buze, in timp ce le prepara. Privelistea de pe scarile Sacre Coeur-lui e de-a dreptul uimitoare, revoltatoare si scandalos de deranjata de miile de turisti ce folosesc dealul pentru odihna, nu pentru rugaciunile obtinute in trecut, ca scop primar la urcarea in impozabilul monument religios.

Dar oare de ce se strangea puhoiul de artisti in mahalaua asta, in acele vremuri?

Imi propun sa uit intrebarea iar dupa doua strazi plimbate si admirate vad o casuta frumos ingrijita, cu imaginea lui Picasso caricaturizat, pe ea, ridic ochii atent sa nu dau privirea de soare, avand un usor sentiment de vina ca n-am socializat cu el azi. Intru in cladire si dau de o fata mignona cu ochi de caprioara, par nordic  si accent britanic, intampinandu-ma cu un ‘Ca va’? Platesc mult pe bilet ca in orice muzeu din oras, dar care te face sa uiti suma dupa ce l-ai vizitat, datorita lucrurilor de valoare cu care ti-ai imbogatit mintea. Asta, evident, daca esti un investitor in experiente. Descopar originalul Le Chat Noir, niste Touluse-Lautrec-uri si imagini cu povesti reale din Montmartre de acum 100 de ani, cu o curte unde Modigliani si Picasso faceau scandaluri si bairamuri ale vremii, sub acoperisul atelierului seriosului Renoir, cel care a dat startul picturii moderne, dupa cum urma sa descopar.

sacre_coeur

Un pic mai jos e singura vita de vie ramasa in interiorul orasului

Exact la poarta muzeului, care scoate 500 de sticle pe an vandute la licitatie, pentru alimentarea bugetului local. Ce filantropie exemplara, zugravita-n marketing inteligent. Trec mai departe sa admir o strada in trepte si trec pe langa “Au petite theatre de Bonheur” zicandu-mi in minte ca mi-ar placea sa le povestesc colegilor de la actorie despre asta si sa dezbatem cum, poate, montam o piesa aici pentru romanii ce locuiesc in aceste strazi, plictisiti si obositi de turistii care sug admiratie de pe alei, ca Edith Piaf cu a sa flasneta, implorand afectiunea iesita prin ochii sai de vrabiuta.

Ii trimit lui Pisoi un mesaj in stilul caterinco-ardeneleno-oltenesc, radem amandoi si apoi ma indrept spre zona noua a orasului, ajutat de aplicatia de metrou ce da mereu gres. Ciudat… oamenilor din orasul asta chiar nu le pasa daca ai schimbat cateva trenuri gresite si ai intarziat juma’ de ora la locul si ora stabilite. Seara urma sa ma astepte o gateala cameruneza home-made si o discutie in noaptea usor friguroasa in care se schimbau multe lucruri, principala fiind setea si diferentei socio-culturale.

montmatre2

A doua zi imi dau curaj cu doua cafele

A doua sorbita la Cafe Select de’ Notre Dame, unde vad o mireasa admirata de toti turistii de aici, ce compun coada la care ai de stat 3 ore (cel putin) doar sa ajungi la toaleta, fotografiata de miile de asiatici zambitori si curiosi, care nu mai sunt atenti la starea dulce produsa de oras, uitand pentru ce s-au urcat in bus-ul acvatic. Trecand pe sub turnul Eiffel m-am luat la misto, am zis ‘ca o sa ma intorc sa stau la coada aici cateva zile ca sa urc in ‘falusul de fier’, simbolul urbei romantismului parizian. Depasesc alte 2 poduri care stau sa cada cu mii de lacate prinse in ele, incep o plimbare cu o bicicleta pedalata de un bucurestean din Titan, care a ajuns aici pentru ca primaria din Amsterdam nu i-a mai dat licenta pentru bicicletele-taxi, cu care facea breakeven-ul investitiei.

Face si pe ghidul pentru banii primiti si cand ajungem pe Champs-Élysées radem amandoi la descrierea facuta de francezi pentru aceasta strada, citata de el: ‘iata cel mai frumos bulevardul din lume!’ Si ma gandesc la o prietena care superlativizeaza frumusetiile si rad zicandu-mi ca francezii exagereaza mai mult decat mine si ea la un loc. La Luvru a pedalat mai tare prin curtea lui, primeam adrenalina avand impresia ca ne va lovi fiecare masina cu care ne intersectam, dar m-a linistit precizia biciclistului.

luvru

Seara

Sunt invitatat la niste tineri acasa la cina, unde incepem seara cu delicatese home-made pur frantuzesti cu influente mediteraniene, acompaniate de un vin de duzina, apoi scot eu cadoul adus (ca altfel mi-as batea joc de mama sa dau curs unei invitatii, fara sa duc ceva) – un Bordeaux reusit din 2011, cu care ajungem la glume pe teme sexuale, fiind asaltat de intrebari stupide despre Bucuresti si Romania. Dar imi linistesc pornirile si le povestesc cine sunt, ce-am vazut prin lumea asta si cum e in realitatea locul de unde vin, ma simteam cel putin moral obligat.

Dupa vreo 10 minute de monolog ma amagesc laundandu-ma in sinea mea ca fac o treaba mai buna decat ambasadorul roman de aici. Imi amintesc doar doua lucruri la plecarea pe 14 carari: primul ca am concluzionat un aspect pozitiv al metro-ul Parizian: desi dubios, circula pana la ore mici din noapte scutindu-te de costuri marite in taxiuri cu miros de curry. Al doilea – am simtit pe propria piele motivatia expresiei ‘Omul e ca vinul, la batranete se face ori acru ori si mai bun’. Pentru ca aroganta unor francezi nu-i lasa in tinerete sa fie atenti la invatarea lucrurilor noi, nu au timp, si-l ocupa cu contrazicerea pe toate subiectele posibile, fara argumente prea multe.

Dis de dimineata

Plec setat spre Centre Pompidou fara sa-mi pese ca soarele s-a suparat pe mine azi si ajung in apropierea Atelierului lui Brancusi, ies din pamant, unde sunt de-a dreptul socat de responsabilitatea sociala a orasului, vazand un meci de basket oferit oamenilor cu handicap, in scaune cu rotine. Cu rotile… cu rotine am zis? Stau 20 de minute fumand 3 tigari, facand o puzderie de poze si admirand un pictor stradal cu castile pe urechi, usor sictirit dar foarte atent la leu pe care-l nastea pe o placa de beton. Intru la Atelierul Brancusi si tremur de emotiile, ma si intristez reflectand la faptul ca unii romani n-au stiut sa-l iubeasca atunci cand trebuia, dar imi trece repede cand ma intampina un zambet si o expresie tipica: ‘Bonjur, Ca va?’ Zic – as vrea sa donez o mica suma de bani. Se uita ciudat la mine (intrarea la Muzeul Brancusi e libera) si zice – Pentru?

Pentru ca sangele latin respecta sangele latin, spun.

Imi zice ca nu intelege. Ii spun Brancusi avea sangele meu. Nu astept sa vad reactia, eram prea dornic sa vad exponatele. Am bifat asta si la iesire ma simt al naibii de implinit, ca si cum am luat admiterea la istorie din nou. Nu foarte departe de Pompidou e intersectia unde se contopoeste arta stradala, se simte pasiune in aer, o vezi in toate felurile posibile, admiri imagini cu orasul de acum 100 de ani, auzi sunetul La vie en Rose scos de instrumente, de existenta carora nici nu stiam, toate natiile pamantului se plimba aici incet si sigur ca un Cadillac, dar ii distingi pe Parizieni de restul prin ritmul mersului, insa se contopesc cu turistii pe la pranz, in terasele de pe Sena unde in pauze de masa, sa citeasca si sa bea un vin bun. Ca deh, e Paris…

atelier_brancusi

Ma duc la Muzeul Armelor, sa-l vad pe Napoleon

Evident ca nu era acasa, nu era nici in vacanta pe Elba in Toscana in urma cu cativa ani, deci o sa incep sa cred ca ma evita fiind suparat pe mine si ma enerveaza cand nu mi se zice motivul, sa vad, poate am gresit cu ceva. Lasand gluma la o parte… E un monument impunator pentru un imparat, cu adevarat impunator. Si in acel moment mi-am imaginat cum ar fi fost Romania fara comunism, daca piticul asta cu pantaloni albi ar fi cucerit si Rusia. Dar imi dau doua palme mentale si ma intorc la Pompidou, initial uitand de ce, apoi aducandu-mi aminte ca ar trebui sa iau magenti de aici, care… nu stiu cum si de ce, au devenit o lege nescrisa in calatoriile mele, atentii pentru cei dragi.

pompideau

Cat de multe as vrea sa mai scriu, dar mi se termina bateria la laptop. Mi-am dat seama ca am atat de multe lucruri de povestit, vazute prin plimbarile mele fortat introduse, uneori, in mintea mea de ‘je m’en fiche-ist’.

Paris, pana la revedere!

No Comments

Post a Comment