Recenzie Blues 2010
Pentru ca de fiecare data cand trec de Brasov ma linistesc… si pentru ca de fiecare data cand varful cetatii Sighisoara iese din acunzatoare imi place sa-mi reamintesc ca sunt ardelean. Si dau coltul strazii si revin si-mi vad maidanele unde altadata ma jucam – sunt din nou acasa.
O scurta reinvigorare dupa drum, o promenada prin cetate, un vin la Casa Cositorarului si intram intr-o stare de acalmie, in ‘mood-ul’ sighisorean.
N-am ajuns ajuns in toate serile festivalului, dar cu multumire zic ca am ajuns Vineri la blues, o seara ceea ce se anunta lady`s night, adica Eden Brent si Sue Foley. Cineva imi povestea de Eden ca a ajuns joi seara in oras, a anuntat cu tarie ca vrea sa vada doar sala unde va canta si apoi sa doarma sa fie apta pentru prestanta zilei 2 din festival. Dar ce sa vezi… s-a intersectat cu crama de la Hotel Sighisoara, a baut o sticla de vodka si a incins spiritele in crama pana dimineata la 8. Astfel grija comuna a zilei de vineri a fost daca se trezeste sa cante sau a intrat in coma alcoolica 
.
Si iata ca dupa ce prezentatorul face necesara prezentare a artistei apare ‘the one the only’ Edent Brent, o doamna incantatoare intr-o rochie rosie sclipitoare cu o bere romaneasca-n mana. Prima impresie a fost usor socanta spre comica. Poate ca ateptam un soi de soprana distanta care atinge gingas pianul? Greseala mea prejudecata… am gasit in Eden o persoana calda, prea calda, amuzanta, o show-womanita exceptionala, o pianista excentrica. Mereu in contact cu publicul (in timpul unei piese suna un mobil in public si cum salveaza Eden situatia? Opreste piesa si spune-n microfon: “Maybe you should answer, it might be for me” ), o artista in toata nuanta cuvantului, dadea in clape schimband octavele dintr-o extrema-n alta, un fel de Ray Charles prin anii `60. Si apoi canta dulce si ne amintea ca era totusi, femeie, ca-n filmuletul de mai jos:
Jam session dupa festival, after festival la Crama pana dimineata, obositi si ne indreptam spre somn. [...]
Sambata, in ultima zi a festivalului am primit cu incantare o alta uimire de la un blues-man de vita veche. Un filozof ce-si zice darul prin muzica, o persoana cum nu se mai fabrica, un suflet cald. Genul de om cu care dupa ce porti o conversatie ramai cu un zambet discret in coltul gurii. Asculti povestile lui simple (cu o forma comico-imperativa) spuse intre piesele calme si iti pui un semn al intrebarii: “Ce complicata ne facem viata cand simplitatea ei e atata de frumoasa”. Unicul Doug MacLeod:
Nu sunt un fan inrait al blues-ului, nu stiam nimic de blues pana sa apara festivalul de la Sighisoara, stiu doar ca blues-ul e nascut pe plantatii prin Mississippi de afro-americani. Si mai stiu ca muzica asta le dadea un sentiment de libertate, iar scopul final era sa le dea zambetul pe buze. Eden Brent si Doug MacLeod, amandoi din Mississippi mi-au dat zambetul pe buze dupa ce i-am ascultat!
