logo
Liviu Florescu

Esti aici pentru ca...

Iti place sa citesti, banuiesc. Mie sa scriu, imi pare bine de cunostinta. Articolele sunt despre business si marketing sau alte chestiuni serioase, introspectii pe diferite subiecte, uneori la nervi imi vars frustrarile si astfel blogul imi devine psiholog iar cand sunt impresionat de un film bun ti-l recomand rapid aici. Tu alege-ti ce doresti.
Liviu Florescu / Cultura  / Al treilea gong

Al treilea gong

Mi-au transpirat mainile inainte sa ma apuc sa scriu asta, mi-am adus aminte de premiera piesei de teatru jucata acum 2 ani. De mult timp vreau sa scriu asta, iar azi mi-am dat seama ca am fost si un egoist… o gramada de frustrari pe aici dar nimic despre ‘inside-urile’ din frumoasa actorie din care am inceput sa gust. Ce lume fascinanta.

Pe 30 Septembrie 2014 de dimineata am incarcat in masini props-uri si fuga spre centrul vechi catre Godot Cafe. Ne-am imbracat in alb si negru (aspect coregrafic nu foarte usor sesizat) avand aceasta grija sa nu ne murdarim, ca-n copilarie. Contrast… pentru ca alb si negru, minciuna si adevar, stii!? Lasa ca vorbim dupa. Aveam niste trairi interioare de nu-ti pot explica in cuvinte, jur. Inainte sa ma intalnesc cu gasca mi-am imaginat ca toti aveau nivelul de panica la 98% ca mine, apoi am vazut-o pe Alina calma. Nu intelegeam nimic.

A fost un mix de

Trairi, intamplari, emotii, culori si sentimente pe care nu-l voi uita niciodata, de la o colega ce voia sa renunte cu o ora inainte de premiera pe care am ridicat-o noi in grup foarte firesc, la vestea decesului mamei unui coleg de scena cu cateva zile inainte, mancarea aia indiana mancata cu multe ore inainte de spectacol (aspect impus, intelegand ulterior si de ce), turisti ce admirau fete frumoase pe strazile istorice Bucurestene – eu simtindu-ma extrem de important (bineinteles ca nu ma stia nimeni).

In timp ce mergeam inapoi de la pranz spre Godot Cafe ma gandeam la anii trecuti cand am admirat actori profesionisti extrem de buni pe scena asta… iar eu acum, un neprofesionist, alaturi de oameni faini de tot, am fost pe… patul si pe muzica mea… ah nu, asta era dintr-o piesa. Am vrut sa zic pe scena aia unde se intampla arta Bucuresteana inedita, asa cum e frumos. Stiu, frumosul e relativ… dar esti pe blogul meu, nu!?

Repetitia dinainte de spectacol e din punctul meu de vedere cea mai reusita varianta a piesei dar paradoxal nu e publicul acolo, iar premiera a fost o bomba de adrenalina pentru mine, ca-n adolescenta cand te pregatesti pentru banchet sau pentru balul bobocilor, e singura ta sansa sa faci sa iasa bine, nu!? Apoi dintr-o data n-am mai avut voie sa iesim dupa cortina, iar in camera din culise exista un geam mic prin care poti vedea pe strada… n-a fost o idee buna sa ma uit afara pentru ca m-am panicat si mai tare vazand cata lume venise.

Am inceput exercitiile de dictie, ne-am incalzit limba, muschii, ne-am facut semnul (fiecare grupa din Inlight are numele sau si propriul semn pentru incurajarea grupului, ca la Rugby). Apoi am auzit primul gong. Mi s-a format un nod in gat si un mare bolovan in stomac. Se vedeau in aer tensiunea si adrenalina, bucuria si emotiile, mandria si evident… panica. Eram prima grupa din scoala ce urma sa monteze premiera piesei scrisa de ei, pe scena de la Godot Cafe. Da, deci eram linistiti, da’ nu prea.

La al doilea gong

A venit peste mine un moment de serenitate, dulce cumva… sau poate de la desertul avut, in fine, a fost exact ce aveam nevoie ca sa iau putin rationament sa-l pun peste emotii, mi-am adus aminte de la cursuri – am invatat sa ni le transformam in curaj. Dupa scurt timp s-a dus naibii rationamentul, a venit instinctul si era in regula pentru ca noi eram deja instinctuali de la cursuri. Asta cred eu ca e rezultatul metodei de actorie prin conceptul de adevar. Puteai sa ma intrebi orice atunci, eu eram Mihai de la Pungesti de 30 de ani, iesit din puscarie, venind sa aiba grija de surorile lui la Bucuresti si iti puteam spune si amintiri din copilaria noastra daca asta voiai sa auzi de la mine atunci. Eu si azi cand le vad pe fetele care au fost surorile mele in piesa, e ca si cum imi revad surorile pe bune.

Evident, dupa 15 minute vine al 3-lea gong

S-au stins luminile, a inceput muzica, mie incepe sa-mi tremure piciorul drept si nu-l pot controla, ora 18 si ceva, sala arhiplina, am uitat ce trebuia sa luam fiecare sa punem in scena si in ce ordine… incepe Minte-ma cum stii.

4 Comments

  • Raluca Filipidescu

    March 17, 2016 9:00 pm

    Trairile tale au fost firesti la acel moment si sunt convinsa ca ele ti-au dat o parte din curajul tau nebun de a face asa asta. Din punctul meu de vedere, nestiutor intr-ale actoriei, am savurat fiecare cuvant, gest, privire si miscare a ta si a tuturor Artistilor de pe scena. Si da, va numesc artisti. Asta ati facut. Ati scris, regizat si jucat o piesa superba, din care ai ce invata. Eu una am invatat… Un deliciu…

  • alex k

    March 19, 2016 9:16 am

    Multumesc ! Acum am primit raspuns la intrebarea ce ti-o adresasem in nenumarate randuri. Sa mai spun ca raspunsul a venit cu amananunte si artistic, exact pe placul meu? 🙂

    Viata e fantastica !

  • Pingback: Autobahnul | Liviu Florescu

    September 4, 2016 10:50 am

Post a Comment